Cultura e omenie

Aş putea să vorbesc despre prima oară când am fost la teatru (undeva pe la şase ani, la teatrul de păpuşi din Constanţa) sau despre prima piesă pe care am vazut-o la Fantasio, sau la Casa de Cultură din acelaşi oraş, sau despre teatrul comunitar şi Tanga Project, sau despre piesele de la Studioul Casandra, teatrul Act, Green Hours, Metropolis şi tot aşa.

La fel de bine aş putea să zic despre filme, călătorii, cărţi şi interviuri cu fel şi fel de oameni, de la actori şi regizori la oameni de media.

Dar tot ce am învăţat, primit, împărtăşit şi dat mai departe mi se pare că s-a concentrat în câteva clipe anul trecut:

În decembrie, destul de aproape de Crăciun, am fost la Sala Radio la un concert Grigore Leşe, cu un bilet primit cadou de la un prieten (îţi foarte mulţumesc, din nou). Totul bun, cald şi bine şi înţelept. La sfârşitul concertului, ca tot omu, ne-am ridicat de pe scaune şi ne-am îndreptat spre ieşire. Multă lume, mult amestec. La un moment dat un domn s-a împiedicat de rucsacul destul de voluminos al unui amic și a alunecat uşor pe el, pe amic. S-a redresat, a pus mâna omeneşte pe umărul lui şi i-a spus "  Îmi cer scuze, iartă-mă" Iar cuvintele alea au venit atât de firesc şi de sincer şi aşa de bine au armonizat aglomerația de acolo. 

Domnul acela era Victor Rebengiuc.

Și am înţeles mai bine/mai uşor ca niciodată că un om mare, chiar dacă munceşte mult şi e ştiut de-o naţiune, e om, adică iubeşte, creşte şi îşi respectă semenii. Dacă cultura face diferenţa, atunci cultura este omenie.

Iar omenia este în noi.